luni, 27 octombrie 2008

Secventa video, 1997, Constantin Caraman
Intrebare:Domnule Constantin Caraman, aţi avut tăria de caracter să rezistaţi opresiunilor regimului comunist, de unde aţi avut această tărie de caracter, care sunt rădăcinile acestei tării?

Eu sunt de mai mulţi ani credincios, din 1936 prin profesorul meu de pedagogie am avut prima scânteie a întoarcerii mele la Hristos, în ultima sa lecţie el a vorbit de metoda de educare a pedagogului elveţian Pestalozzy(?), care-şi baza educaţia pe iubirea creştină. În ultima lecţie acest profesor de pedagogie ştiind că ne despărţim, a spus: „Domnilor studenţi, acum ne despărţim, veţi intra în societate, veţi avea realizările dvs, poate veţi construi anumite lucruri, dar vreau să vă spun că cel mai important lucru îl veţi face când vă veţi construi pe dvs înşivă prin creştinism!” Auzind lucrul acesta pentru mine a fost o surpriză, ca o bombă! Un profesor universitar de la Universitatea de Filozofie din Bucureşti să spună aceasta... Am împărtăşit lucrul acesta cu un coleg din Bucureşti cu care aveam comuniune şi am luat ca un lucru de meditat acest lucru spus de profesorul G. Antonescu din familia Antonescienilor, şi apoi am mai citit ceva literatură şi m-am convins de adevărurile Scripturii, aşa că eu sunt din 1936 un om care am luat legătură cu adevărurile Scripturii şi de aceea în anii comunismului eu am fost cumva pregătit ca să pot să trăiesc adevărurile creştine. Aşa că secretul meu de rezervă de caracter a fost bazat pe învăţătura creştină. Eu L-am iubit pe Hristos, Îl iubesc pe Hristos şi am căutat să împlinesc Cuvântul Lui. Şi atitudinea mea azi faţă de cei care m-au anchetat şi opresat... am părerea mea proprie bazată pe iubirea creştină.

Întrebare: experienţa prizonieratului v-a întărit în credinţă într-un fel, fiind acolo într-un mediu în care slăbiciunile şi greutăţile ieşeau la iveală... experienţa din puşcărie v-a întemeiat mai mult spiritual sau dimpotriva...?

Eu am fost de vreo 3 în închisoare, în intervale scurte şi de fiecare dată fiind descoperit... pentru că activitatea mea principală ilegală în subteran a fost aceea de a păstra legătura cu credincioşii şi am fost între aceia care au facilitat tranzitarea, introducerea de literatură biblică, Testamente şi altele, în ţară sau de a tranzita în Uniunea Sovietică Biblii pentru românii de dincolo de Prut şi Biblii ruseşti pentru credincioşii din toată Uniunea Sovietică. Orodecâte ori se ivea ocazia aceasta, aveam o bucurie copilărească, când se prezenta ocazia de a întreprinde o acţiune periculoasă, aveam o vorbă: „Acum simt că trăiesc”, ştiam că fac ceva pentru Dumnezeu. De aceea gândul acesta mă urmărea mereu şi când eram descoperiţi, că facem o lucrare pentru Creator, care înaintea Lui nu e de condamnat, chiar dacă oamenii mă condamnă, am siguranţa şi liniştea aceasta că Judecătorul Suprem nu mă condamnă că fac ceva pentru slava lui Dumnezeu şi binele lucrării Lui, acesta era suportul meu moral şi nu regretam niciodată, nici vorbă ca să reneg ceva, ci mă întărea în lucrarea mea.
(Sora sa, Caliopia Caraman) Sora mea, Caliopia, e cea mai mare, are 97 ani, în timpul persecuţiilor comuniste mi-a fost de mare ajutor. Deşi femeie, când eram în situaţia că ne controlau, ne percheziţionau, făcea o descindere la domiciliul nostru Securitatea, ea mă întrecea în ce priveşte dârzenia ei, curajul pe care-l avea, nu-şi pierdea firea, pentru mine asta era un motiv de încurajare, cât durau ancheta şi percheziţiile. Ea întotdeauna îmi lua apărarea şi vorbea cu dârzenie şi cu dragoste, pe cât putea ea, să mă apere şi să mă sprijinească. Ea mi-a fost de mare ajutor pentru că ea urmărea soarta mea după anchetă sau după ce eram arestat. Dar cel mai important lucru pe care ea l-a făcut cât am fost în interogatorii şi închis este că m-a susţinut în rugăciune. Ore întregi se ruga pentru mine şi atât de fierbinte se ruga încât simţeam că ceva mă susţine moraliceşte în închisoare şi atribuiam aceasta şi surorii mele. Fiind de 3 ori în închisoare ea s-a rugat din ce în ce mai mult şi preţuia atât de mult rugăciunea încât acum, după ce au trecut necazurile acestea, ea a rămas cu un învăţământ foarte important pentru un creştin, acela de a-şi da seama ce importanţă are rugăciunea. Dar acuma ea petrece poate ceasuri întregi în rugăciune, fiind obişnuită să petreacă timp aşa de îndelungat în rugăciune. Aş putea să spun pe drept cuvânt, unul din foloasele... aici fac o paranteză: ceea ce ni se pare nouă un rău, e de fapt un bine, unul din foloasele faptului că am fost arestat este că sora mea a rămas cu obiceiul de a se ruga, a devenit un om al rugăciunii, un om care ştie cum să folosească rugăciunea şi consideră ca un lucru de mare importanţă rugăciunea. Ăsta e unul din obiceiurile pe care le are sora mea şi eu la fel, din perioada închisorii din timpul comunismului. Caliopia, ce te mişca lăuntric să te rogi pentru mine? Caliopia: am visat o mână mare, frumoasă care a făcut semn, şi când m-am trezit, cine a fost lângă mine? A fost Domnul Isus! M-am dus la pastor, „...zice că-i dă 5 ani, dar eu îl abonez la revistă!”, eram sigură că-i dă drumul, „Lasă că are...” dar eu eram sigură că vine, şi în 3 zile vine acasă şi când îl vede rămâne aşa... (încremenit) pastorul! De atunci întotdeauna prezenţa Domnului Isus eu o am mereu lângă mine, nu dispare!...Rugăciunea! Odată eram bolnavă de stomac şi mă rog: „Doamne Isuse, salvează-mă!...” Iar noaptea visez o persoană care se uită la mine, zice: mă duc la Biserică!, se uită la mine, s-a rugat şi pleacă, iar apoi într-o jumătate de oră m-am vindecat. Credinţa şi rugăciunea să nu lipsească!... chiar dacă te duce şi-ţi zice că-ţi taie gâtul... taie-l, eu nu mă las!... că tot mor odată. Vorba lui Wurmbrand: să mori ca un credincios, nu ca un prost!
Caraman: Wurmbrand avea o vorbă, eu vreau să mor nu ca un prost, adică necredincios, să mor ca un deştept, adică împăcat cu Dumnezeu, la asta se referă sora mea.
Caliopia: credinţa şi rugăciunea, astea ne ţin pe pământ!... Odată pe tine, pe Aurel Popescu, v-au închis şi noi nu am ştiut, şi eu cu sora mea eram acasă şi vin doi, sună şi zice: „Securitatea!” Eu: „Şi ce?!” „Vom face control!” „Eu: „Dar unde-i Caraman?” „Păi dvs ştiţi!” „Eu?! Dvs ştiţi căci dvs l-aţi arestat, ca să faceţi percheziţie...” Ne-au ţinut până dimineaţa ne-au ţinut, ce-au luat - trebuia să iscălesc şi le-am zis că mă doare mâna... Apoi mi-au luat arma, aşa îi spuneam la Scriptură. Niciodată nu ne-a fost frică, am spus adevărul şi atât!...
Caraman: În 64 am fost arestat, la fel Aurel Popescu şi soţia lui şi toată noaptea am fost sub anchetă. Ne-a ridicat din casa lui, el era fotograf şi ne-au fotografiat întâi. Stăpânul casei era fotograf şi era foarte trist. Ce-mi vine în gând ca să-l înveselesc? Îi spun: Frate Nicu, dumneata când vine un client îi spui să zâmbească, acum de ce eşti trist, zâmbeşte că te fotografiază!...” În timpul acela pe la 1-2 noaptea se săturaseră şi ei de atâta anchetă şi au deschis un geam să se aerisească şi pe geam era un culoar unde era anchetată soţia lui Aurel Popescu, Valerica. Şi îi puneau nişte întrebări şi ea răspundea foarte tăios: nu e adevărat, nu accept, nu consimt, nu semnez!” Pe mine aşa mult mă întăreau răspunsurile ei... nu am uitat tot timpul cât am fost în închisoare şi mă întăreau răspunsurile ei! Ne-am revăzut în ‘65 când a fost graţierea generală şi spun fratelui Popescu: „Aşa m-au întărit răspunsurile ei...” şi el zice: „...ştiu frate, eu când dădea ea răspunsurile acelea eram aşa de trist, aşa mă gândeam că o pocneşte, că o bate, dar şi pe mine m-au întărit răspunsurile ei categorice!”
În orice moment al vieţii, dacă noi Îl avem pe Dumnezeu suntem susţinuţi, şi chiar dacă vin momente descurajante, noi avem credinţa în Dumnezeu şi rezistăm la aceste tentaţii, ispite şi dureri. Ele sunt de o anumită durată şi apoi scăpăm de lucrurile acestea. Ce am putea noi să spunem celor descurajaţi este în primul rând că lucrul principal este încrederea în Dumnezeu. Acum sunt 56 de ani de când sunt pe calea credinţei dar nici un minut nu am considerat că am făcut rău că sunt credincios sau să dau înapoi, să renunţ. Nici un minut! Încrederea în Dumnezeu ne-a fost un suport tot timpul acesta de aproape 50 de ani ca să pot rezista la atâtea vicisitudini şi atâtea lucruri grele în viaţă şi periculoase unele... Şi pentru că Dumnezeu ne susţinea, ne apăra, în cele din urmă eram biruitori. La ultimul proces mi-au spus: „cel puţin 10 ani ai să primeşti!” ...anchetatorul Constantin... Aş putea să povestesc şi o scurtă discuţie pe care am avut-o cu el, era în anul ‘72, eram într-o sală numai eu şi anchetatorul, el controla nişte materiale, nişte cărţi, sublinia, citea, materiale care au fost confiscate de la noi, religioase. Iar eu eram pe un scaun, îmi dăduse să fac o lucrare, am terminat-o şi mă uitam la el cum fuma, sublinia, însemna şi citea... şi eu îi spun: „Domnule anchetator, mă uit la dvs, anchetator de securitate, cine s-ar fi putut apropia de dvs în libertate ca să vă vorbească de credinţă şi pocăinţă, că aveţi păcate şi trebuie să fiţi iertat de Dumnezeu care judecă, de Domnul Isus care iartă, şi lucrurile acestea!... Nimeni nu s-ar fi putut apropia! Dar acum citind materialele acestea şi trebuind să trecem noi pe aici să vă vorbim de pocăinţă, sunteţi obligat să le citiţi şi să aveţi această mărturie! Era posibil ca în libertate să mă apropii eu de dvs ca să vă vorbesc despre lucrurile acestea? Niciodată!” „Da – zice, domnule Caraman, dar cu ce sacrificiu!” „Sacrificiul nu contează, dar lucrul s-a realizat!”

Întrebare: Puteti sa ve iertati anchetatorii?

Eu pot să spun fără multă ezitare că eu i-am iertat. Îmi amintesc de o discuţie cu un anchetator care îmi controlase cu o zi înainte podul şi mi-a confiscat o mulţime de cărţi, şi a doua zi a venit să ne facă o vizită amicală, eram numai eu cu sora mea, ne întreabă ce mai facem, ca o introducere, apoi zice: „Dar dvs ce părere aveţi despre comunişti, îi urâţi sau nu?...” „Noi nu-i urâm pe comunişti!” „Cum aşa, dar vă fac rău, ce-am făcut şi noi aici... poate v-am supărat, poate v-am indignat!...” „Noi nu găsim vinovaţi pe comunişti, pe oameni, noi găsim vinovat pe cel care este cu adevărat vinovat, este Satana, noi urâm învăţătura comunistă, nu pe comunişti, ei sunt oameni, ei sunt ghidaţi, îndemnaţi de o forţă care nu se vede şi acea forţă e forţa satanică şi noi împotriva acestei forţe avem să luptăm şi chiar luptăm căci Scriptura ne spune să luptăm, dar nu luptăm împotriva oamenilor, care sunt semenii noştri, putem să spunem că-i compătimim! Că ei au căzut în vina asta de a se lăsa manevraţi şi folosiţi de comunişti... dar Dumnezeu ne iartă şi noi suntem datori să iertăm pentru că în rugăciunea „Tatăl Nostru” spunem: „...şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!” Aşa că noi iertăm, asta este atitudinea unui adevărat copil al lui Dumnezeu! Aşa că asta este atitudinea noastră faţă de cei care ne-au persecutat. Nu ne-au făcut un rău, dimpotrivă, ne-au făcut un bine.
Suferinţa este o parte a trăirii creştine şi apostolul Pavel în Ep. Către Filipeni o pune mai presus de har: „vouă vi s-a dat nu numai harul de a crede în Hristos, ci să şi pătimiţi pentru El!” Suferinţa este superioară harului. E un mare har din partea lui Dumnezeu, e o îmbogăţire şi o fortificare, şi în plus la scaunul de judecată al lui Hristos Dumnezeu va scoate în evidenţă lucrul acesta: cine a pătimit pentru Hristos. Nu am urmărit eu lucrul acesta... Dumnezeu a făcut lucrul acesta şi a adus aceste împrejurări ca să fiu implicat în lucrarea aceasta. Un motiv ca să mă integrez în această activitate subterană, era un risc să te ocupi de aceste lucruri... studii biblice, legături cu credincioşii străini, primirea şi distribuirea de material religios... erau timpuri în care o Biblie era jumătate din salariul unui om prin anii ‘52-‘54, era o familie de evrei aici care erau susţinuţi de familiile lor din Israel care le trimitea 2 Biblii pe lună şi trăia foarte bine o familie de 2 persoane cu banii care-i scoteau pe 2 Biblii. La aşa preţ ajunsese o Biblie! Şi atunci sigur că fraţii de afară au venit în ajutorul nostru ca să fie Biblii şi eu m-am implicat în lucrul ăsta! Ce m-a întărit pe mine ca să activez în linia asta... clandestină, subterană sau cum să o mai numim... Am să pornesc de la o întâmplare din Bucovina, Vicovu de Sus, unde adunarea a fost închisă pentru un timp. Erau câteva sute de credincioşi, 300-400 de credincioşi, când au închis-o iar după vreo 3-4 ani le-au dat din nou aprobarea. Când s-au dus să se înscrie, au dus lista şi acum erau vreo 800 credincioşi! „Dar când v-au închis adunarea – zice – erau vreo 300, de unde aţi scos 800?” „Domnule, tot ce e viu creşte! Biserica e Trupul lui Hristos, e viu şi a crescut! Am ajuns de la 300 la 800!” Eu am aplicat gândul acesta la activitatea nepermisă. Am asemănat lucrarea Domnului în ţara noastră cu un pom. Un pom sau un arbore are 2 părţi mari: partea vizibilă şi partea invizibilă. Parte vizibilă e trunchiul, coroana, partea invizibilă este rădăcina, care nu se vede şi are o importanţă foarte mare. Fraţii care erau angajaţi erau la partea vizibilă şi văd că puţini erau cei care se implicau la partea invizibilă, şi m-am integrat la partea invizibilă care era cu mai multe riscuri, dar era nevoie ca să se întreţină lucrarea lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost Biblii, era stingherită lucrarea lui Dumnezeu şi mergând aşa la infinit ajungeau oamenii să nu mai aibă Biblii şi era în dauna lucrării. Asta m-a întărit pe mine, ştiind că fac un lucru pentru întărirea lucrării lui Dumnezeu. Erau nişte contradicţii şi nişte lucruri de neînţeles pentru occidentali în timpul comunismului: veneau fraţii din străinătate să ne viziteze pe linie oficială. Erau conduşi prin adunări, erau foarte frumos aranjate întâlnirile, se aranja cu predicatorii şi lumea să vină... şi predicatorii spuneau: e libertate în România, e libertate... apoi veneau fraţii de la rădăcină, cei care lucrau ilegal şi spuneau: nu e libertate, nu avem voie să primim Biblii, cadouri, n-avem voie să avem legături cu fraţii, cum e libertate asta? Şi plecau fraţii şi spuneau: În România e nevoie de literatură, dacă ţi-a venit un străin în casă trebuie să te duci a doua zi şi să faci un raport că dacă ţi-a lăsat vreun cadou... Şi oamenii erau contrariaţi: este sau nu e libertate? Şi eu m-am gândit: cum se poate explica lucrul acesta, ca să înţeleagă oamenii, şi atunci mi-a venit mie ideea de a asemăna lucrarea lui Dumnezeu cu un copac: Domnule, cei ce spun că e libertate, aţi luat contact numai cu partea vizibilă, ceilalţi care spuneţi că nu e libertate aţi luat contact cu partea invizibilă.
În ‘64 am fost din nou arestat, am fost cu un grup în care era şi Aurel Popescu, Tudorache, Gaşpar, eram vreo 8 de toţi, am fost arestaţi şi anchetaţi şi la proces am consultat dosarul meu din care se vedea de ce sunt vinovat, şi am citit acolo capetele de acuzare, 3 puncte. Noi am fost acuzaţi de subminare a ordinii publice. Cum să răsturnăm noi ordinea publică?! Şi spune: Caraman la o predică de-a lui a spus: „legile oamenilor sunt schimbătoare pe când legile lui Dumnezeu sunt neschimbătoare”. Dar s-ar întreba cineva: cum, asta e o subminare a ordinii publice, că legile lui Dumnezeu sunt neschimbătoare? Da, pentru că propaganda comunistă spunea că „legile noastre nu se schimbă niciodată, dacă am intrat noi la putere, de acum nu se mai schimbă nimic! Şi dacă tu vii şi ne spui că legile noastre sunt schimbătoare, înseamnă că spui că le va schimba cineva...” Al doilea: „adevărata pace nu vine de la oameni ci de la Dumnezeu”. „Bine, dar noi ne luptăm pentru pace, vii tu şi ne spui că pacea nu vine de la noi...” Să spui că este o altă pace superioară păcii comuniştilor, care vine de la Dumnezeu, contravenea vederilor lor, şi asta era o subminare a ordinii publice. Al treilea punct, ca să nu fie chiar aşa săracă acuzarea noastră, l-au sedus pe un frate credincios, care acum e la Domnul, şi la o anchetă spune: „Uite ce declară domnul Caraman,” în timpul acela venise un misionar din America, Guiaş, un român care acolo s-a întors la Dumnezeu şi venea în România, şi au scos o declaraţie de la el că eu aş fi spus lui Guiaş să meargă la ONU şi să spună că în România nu este pace, libertate religioasă. Aveau o declaraţie semnată de mine, dar semnată cu totul cu altceva, asta a citit anchetatorul pe deasupra, şi atunci fratele spune: dacă Caraman a spus lucrul acesta... poate că o fi spus... Ei i-au cerut o declaraţie: „Caraman a declarat că nu e libertate religioasă”, şi el a dat-o. Cu aceste 3 puncte m-au judecat şi am primit 4 ani pentru aceste capete de acuzare, dar am făcut numai un an şi o lună că a venit graţierea.

Întrebare: mulţi au colaborat cu conducerea politică de atunci. Dvs de ce nu aţi făcut-o?

A colabora cu ei însemna să faci multe compromisuri. După eliberarea mea, la un an au încercat să mă introducă şi pe mine în sfera celor care conduc în cultul penticostal şi mi-au propus să semnez acolo că le dau informaţii şi că colaborez cu ei. Eu în prima zi nu am acceptat, cu toate insistenţele lor, mi-au dat un timp de gândire, a treia zi m-am dus să le dau răspunsul negativ. Dar aducându-mi aminte de anul ‘51 când am fost arestat cu o cămaşă scurtă şi am stat din iunie până în noiembrie la Jilava, nu ştiu cum de am rezistat, şi mă aşteptam că dacă spun „nu” să mă duc iar la închisoare, şi am venit îmbrăcat ca de iarnă, îmbrăcat gros că aproape mă sufocam, noroc că nu am fost ţinut mult de vorbă, le-am spus „nu şi nu” şi zice: „daţi-i drumul că dragoste cu sile nu se poate face!” Eu nu pot să-i critic pe cei care au condus, pentru că au făcut totuşi o lucrare, să fiu sincer, ei au făcut un lucru ca să se poată menţine... cu toate că lucrarea lui Dumnezeu se putea menţine şi fără o aprobare oficială.
În ‘77 am semnat o declaraţie împreună cu Iosif Ţon, cu Aurel Popescu, şi cu alţii, o listă întreagă de oameni care au fost retrogradaţi, persecutaţi pentru credinţă, între care erau şi fraţi penticostali. Şi am semnat şi eu această declaraţie, această listă. Şi lista aceasta a fost înaintată la Europa Liberă. Şase săptămâni ne-au anchetat pe chestia asta: „ce am făcut, de ce am semnat lista”, au mers şi au controlat cu privire la ce am declarat. Am trecut prin această perioadă de persecuţie şi de urmărire pentru nişte lucruri reale. La una din anchete zice: „Domnule Caraman, dumneata nu vrei să pleci în străinătate? Îţi dăm paşaport ca să pleci!” Voiau să scape de mine! „Nu domnule, zic, eu rămân aici! Eu rămân aici pentru că trebuie făcută lucrarea lui Dumnezeu. S-au dus alţii – treaba lor, dar eu nu plec de aici! Dacă Dumnezeu îmi cere... dar deocamdată eu rămân aici!”
Dacă tinerii trec printr-o persecuţie le spun ce trebuie să facă sau le dau mărturia mea...
Mi se promitea că o să primesc o pedeapsă gravă de tot... spunea anchetatorul: „domnule Caraman, cel puţin 10 ani o să primeşti! Sau – zice, poate să fie şi moartea! Dar noi avem şi ceva mai greu decât moartea!” se refereau la chinuri. În faţa tuturor ameninţărilor şi persecuţiilor, şicanelor care ni se făceau şi tot felul de ameninţări care ni se aduceau, spuneam: dacă eu m-am predat lui Hristos, şi dacă eu Îl urmez pe Hristos, acolo este scris un verset, în Galateni 2 cu 20: „nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine, şi viaţa pe care o trăiesc acum o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Prin urmare, eul meu a murit, un creştin adevărat, dacă nu are la bază acest adevăr, că eu nu mai trăiesc, eu – omul vechi, nu mai trăieşte, ci trăieşte omul cel nou, în mine, în golul acesta care s-a produs plecând omul cel vechi de la mine şi a fost umplut de viaţa din Hristos şi viaţa lui Dumnezeu, atunci e Dumnezeu care locuieşte în mine şi El e de acum răspunzător de viaţa mea. M-am predat în mâna Lui ca şi cum m-aş preda în mâna unui instructor, a unui profesor, a unei călăuze şi acum mă las în totul în grija lui că ştiu că lucrurile se vor termina bine şi El va face dreptate şi voi ieşi biruitor, asta este atitudinea mea. Sunt mulţi tineri astăzi care sunt dezorientaţi şi nu cunosc suportul moral care este ascuns în Evanghelie, pentru că a suferi pentru Hristos nu e ca pentru orice altă ideologie... ci a suferi pentru Hristos e a avea o legătură cu divinitatea şi El, Hristos, ne va scoate şi pe noi biruitori în toate. Asta înseamnă încrederea în Dumnezeu, este adevărata luptă, luptă care duce sigur la biruinţă. Asta este sfatul pe care pot să-l dau tinerilor care nu ştiu cum să se orienteze în viaţă, ce drum să aleagă, ce viziune să aibă în viaţa aceasta şi cum să-şi trăiască viaţa. Asta ne învaţă Hristos.

Întrebare: Ce poziţie aveţi faţă de îngrijirea trupului, pe care unii îl neglijează...

În privinţa medicamentelor: dacă e un medicament care poate să-mi ajute în vindecarea unei boli, de ce să apelez la Dumnezeu când există mijlocul la îndemână? Când nu există un leac sau când doctorii nu mai pot să facă nimic, atunci apelez şi la Dumnezeu. S-au văzut foarte multe cazuri când oameni ai lui Dumnezeu au vindecat cazuri în care nu mai era nici o speranţă. Şi aşa că îşi au rolul şi medicamentele, şi credinţa şi rugăciunea pentru bolnavi. Când facem o faptă bună, o facem să fie plăcută lui Dumnezeu, dar am aflat târziu de tot că e mai ferice să dai decât să primeşti. Când L-am primit pe Dumnezeu în ‘36, am zis: „eu vreau să mă fac misionar să plec în ţările păgâne!” Şi tot căutam ocazia să plec misionar şi a venit comunismul şi am rămas misionar într-o ţară păgână aici! Aşa că felul meu de viaţă este aşa... mai aparte. Dacă nu mă pocăiam poate că mă făceam pustnic, mă duceam la mănăstire undeva. Aşa că a dat Dumnezeu că după ce am fost mântuit am înţeles că nu trebuie să evadăm din lume ci să rămânem în ea. Lumea are nevoie de lumină, are nevoie de noi. Eu văd acuma că am ieşit dintr-o încercare a credinţei dar intrăm acuma într-o încercare mai mare a credinţei, mai grea şi anume învăţăturile străine, false, amăgitoare creştinismului. Şi generaţia care va veni poate va trebui să treacă printr-o încercare mai grea, pentru că nu va fi o luptă pe teren fizic – să stai în închisoare – ci va fi o luptă spirituală, şi e tare greu cu lupta asta că se dă şi în mine acum... aceste învăţături străine, vezi lupta Satanei, dacă nu poate să te doboare pe plan fizic, caută să te doboare pe plan spiritual. Asta îi aşteaptă pe tinerii care se ridică, generaţia nouă, îi aşteaptă o luptă pe plan spiritual şi aici trebuie o bună fortificare, antrenare, pregătire, va fi această luptă pe care eu o consider foarte grea şi foarte greu de dus. Şi Scriptura a prevăzut... în Biblie şi armele cu care trebuie să luptăm, şi cum să luptăm, ca să putem birui. Sfatul meu este să ne conformăm Cuvântului lui Dumnezeu, Evangheliei. Să respectăm Cuvântul lui Dumnezeu întocmai. Fără adăugiri, fără interpretări.

3 comentarii:

DanutM spunea...

Felicitari, Silviu, pentru acest interviu.
Mi-ai putea spune, aproximativ, cind i l-ai luat? Banuiesc ca este vorba de o transcriere dupa inregistrarea video. Nu ai de gind cumva s-o publici? Ne-ar interesa foarte mult pentru proiectulnosytu de istorie orala.
Caraman a fost unul dintre modele mele in primii ani dupa intoarcerea la Dumnezeu.

filadelfiaurziceni spunea...

Am fost placut surprins sa gasesc acest interviu pe internet si, mai ales sa-i aud vocea fr Caraman. Mi-a cam rascolit amintirile din slujirea impreuna din Biserica Filadelfia din Bucuresti. A fost un mare om al lui Dumnezeu. As dori sa postez acest interviu pe situl Bisericii din Urziceni unde slujesc acum. Se poate sa primesc acordul dvs?
Pentru raspuns va dau adresa de email: costelgramada_2006@yahoo.com.
Va multumesc f mult.
Cu respect,
Pastor Costel Gramada
www.filadelfiaurziceni.ro

Iasi spunea...

Buna ziua
Va deranjez pentru a va propune sa facem un schimb de linkuri - 3 way link exchange - in sensul ca eu voi pune linkul dumneavoastra pe http://i-love-iasi.blogspot.ro/ iar dumneavoastra imi adaugati un link catre http://iasi365.com cu titlul Restaurante Iasi
Astept raspuns de la dumneavoastra indiferent daca acesta este pozitiv sau negativ. In caz ca sunteti de acord trimiteti-mi un mail la adresa iacob_ctin@yahoo.com cu titlul pe care il doriti si linkul
O zi buna va doresc